Would I...?!

Da,stiu,am lipsit destul de mult timp...dar oare e cineva care-mi citeste blogul,si pe care il poate interesa motivul 'lipsei'?! Oare e cineva,in lumea asta, pentru care as putea insemna mai mult decat o persoana obisnuita?! Oare exista cineva,undeva,pe umarul caruia sa-mi pot lasa lacrimi,durere...?! Oare exista cineva care m-ar putea intelege,mai presus decat 'a fi om,ca toti ceilalti',...sa inteleaga ca am un suflet,ca am sentimente,ca sunt,cateodata,ca un copil,in privinta gandurilor pe care le am?! Sa ma iubeasca asa cum sunt,sa nu incerce sa ma schimbe,sa ma ocroteasca,sa ma protejeze de lumea din afara noastra...?! Oare exista cineva care ar putea renunta la viata lui obisnuita,pt mine?! Sa fim doar noi doi,sa nu mai existe nimic in jur,doar micile placeri ale unei zile obisnuite - o ploaie calda,de vara,un apus calduros,cateodata zapada,si niste panorame superbe...doar noi. Oare...?!

Si totusi,refuz sa cred ca exista. Refuz sa cred ca ar putea exista o viata atat de colorata,din punct de vedere al dragostei. Probabil ca va veni,odata,vremea sa fiu ametita de sentimentul presupus a fi 'al iubirii' . Probabil ca voi iubi,odata,voi crede ca viata inseamna numai creioane colorate,ce impart sentimente de fericire,de speranta,de optimism oamenilor. Probabil. Insa sunt constienta ca o fericire continua nu exista. De ce am ajuns sa fiu ferm convinsa de inexistenta anumitor sentimente,sau idei abstracte,cu toate ca stiu ca universul este infinit?! De ce...?!
M-am saturat de mine,de personalitatea mea,probabil singura pe care o cunosc destul de bine,insa nu indeajuns de bine,pt a fi temperata. M-am saturat de aceleasi obiceiuri in fiecare zi. M-am saturat de viata...si cat de dur suna. Nu mai vreau sa am incredere in ceva sau cineva anume,mai apoi sa ma aleg cu visele sfaramate de cumplita realitate. Nu mai vreau! In fiecare zi,ma simt ca un robot programat sa faca aceleasi actiuni zi de zi. Ma simt fara viata. Si ma gandesc ca prin sangele ce-mi curge prin vene,curge viata. O urma de zambet mi se iveste in coltul gurii,la ideea ca am viata in mine. Insa e un zambet prostesc. Tot ce fac,e prostesc. Prin ce se deosebeste normalul de prostesc?! Prin ideile fiecarei persoane din jurul lumii. Pt ca fiecare isi dirijeaza viata,chiar daca unele dorinte sunt irealizabile. Cel mai mult imi doresc sa simt viata,la adevarata ei putere. Sa simt ca traiesc,si nu ca pana acum ceva timp...as vrea sa simt ca se zbate un suflet,in mine,sa fac tot ce e mai bine pt el,de teama sa nu moara prea devreme.
Opacizarea sufletului...imi poate spune,cineva,ca nu e posibila?! Nu l-as crede...Poate doar daca ar fi cineva.
Deja incep sa aberez,si prefer sa ma opresc,decat sa continui,de teama sa nu stric postarea pe care oricum nu o citeste nimeni... E mai important sa faci ce vrei si cum vrei tu,decat sa fi dirijat de cei din jur,fara rost. Imi voi continua ideea in alta postare,caci nu mai vreau sa aberez acum. M-am saturat eu de mine si de modul in care judec lumea.

Continuarea,undeva in viitor...daca exista unul.