Pierd.

Am ajuns sa plang pe o melodie de-a lui Chopin. Am ajuns sa-mi pierd ideile, sa-mi pierd mintile, sa-mi pierd lacrimile... Deja nu mai am sperante, sau vise. Simt cu toate plutesc intr-o mare de culori fara sens. Simt cum se imprastie in aer, transformandu-se in fum incolor. Si ma mai bantuie o data, ca niste fantome fara cap. Simt cum sangele imi ajunge in varfurile degetelor, apoi circula in sus si in jos fara oprire. Asta inseamna ca exist. Sau ca ma transform intr-un fel de robot, care nu are sentimente si vise. Ma doare tot corpul, si simt cum imi amorteste creierul. O stare de somnolenta pune stapanire pe mine, si cad intr-un somn adanc...
Oare cand ma voi trezi? Atunci cand sentimentele moarte din mine vor incerca sa respire, sa traiasca, odata cu venirea primaverii, probabil. Sau vor ramane anesteziate de ideile mele, pe veci. Simt cum pierd in lupta cu timpul, si cu mintea mea. E greu... si toate vor trece, iar eu nu voi mai reveni niciodata la starea de acum. Si pierd...

O cana de ceai.

Hey, there!
Sper ca ati inceput cu bine anul 2010, cu toate ca pt mine a inceput cu constientizarea singuratatii din jurul meu. Dar trece...
In timp ce beau un ceai de tei, menit sa ma relaxeze, realizez ca imi e dor de copilarie. Si nu imi e dor de jocurile din fata casei sau din fata blocului, nici de papusile cu parul vopsit cu rujul mamei, si nici de scoala primara. In primul rand, imi e dor de starea in care nu am nicio grija, in care nu-mi pasa cum ma imbrac, pt ca nu e chiar important, de toate 'prietenele' mele de cand ieseam in fata portii si saream coarda, sau ne jucam pititea, alergatea, sau mai stiu eu ce joc 'nou'. Imi e dor... la fel cum imi e dor de gustul ceaiului facut de mama, care nu poate fi comparat cu cel facut de mine, pe care incerc sa-l savurez acum. E gustul acela care traieste numai in minte. In a mea. Ce copila eram... Si imi amintesc ca de-abia asteptam 'sa ma fac mare'. Ma gandeam ca e altfel. Nu ca acum as fi prea mare, dar incet, incet, realizez care sunt grijile cu care ne confruntam, odata cu trecerea timpului. Ar trebui sa nu-mi pese de ele, dar sunt om. Daca sunt om, judec. (Macar incerc.) Iar daca judec, imi dau seama ca viata devine mai plina, mai complexa. Asa ajungi, peste ani, sa-ti amintesti de ce ai avut parte de-a lungul vietii. Ma gandeam, de curand, la cei care traiesc mai mult de 70 de ani. Cred ca e un chin pt ei sa-si continue viata, chiar daca au copii, nepoti, poate chiar si stranepoti alaturi. Eu nu as vrea sa ajung la 70 de ani. Nici la 60. E aiurea, cred ca e un moment in care realizezi ca traiesti numai pt copii, si pt nepoti. Pt ca viata ta s-a cam dus. Asa gandesc, si nu cred ca e din cauza ceaiului savurat deja. Sau cine stie?! Poate...
Si tot ce mai ramane din copilaria mea, sunt amintirile. Psihice, in primul rand, apoi, fizice. Adica pozele, vreo 2 'biletele' din generala, caietele de amintiri, oracolele, si jurnalele, care erau, pe vremea aceea, sfinte. :) Pe plan psihic, au ramas cateva franturi de fetze, imprejurari si intamplari. Insa cel mai bine s-au pastrat imaginile. Ca un film foto vechi. Din copilarie, de la bunica din gradina, de pe deal, de la mare, de la munte, din fata blocului, din curtea scolii, din clasa, de pe strada, din parc, din padure, si cate si mai cate... Mi-ar lua prea mult sa le mentionez pe toate, sau macar jumatate, si oricum, nu ar putea fi transpuse prea bine in cuvinte. Amintirile nu pot fi redate exact, in cuvinte. Amintirile sunt bune de pastrat in minte si de depanat la momentul potrivit. De exemplu, sa-ti amintesti de ele, cu drag, cand savurezi o cana de ceai. Si de la cana de ceai a pornit totul...