Would I...?!

Da,stiu,am lipsit destul de mult timp...dar oare e cineva care-mi citeste blogul,si pe care il poate interesa motivul 'lipsei'?! Oare e cineva,in lumea asta, pentru care as putea insemna mai mult decat o persoana obisnuita?! Oare exista cineva,undeva,pe umarul caruia sa-mi pot lasa lacrimi,durere...?! Oare exista cineva care m-ar putea intelege,mai presus decat 'a fi om,ca toti ceilalti',...sa inteleaga ca am un suflet,ca am sentimente,ca sunt,cateodata,ca un copil,in privinta gandurilor pe care le am?! Sa ma iubeasca asa cum sunt,sa nu incerce sa ma schimbe,sa ma ocroteasca,sa ma protejeze de lumea din afara noastra...?! Oare exista cineva care ar putea renunta la viata lui obisnuita,pt mine?! Sa fim doar noi doi,sa nu mai existe nimic in jur,doar micile placeri ale unei zile obisnuite - o ploaie calda,de vara,un apus calduros,cateodata zapada,si niste panorame superbe...doar noi. Oare...?!

Si totusi,refuz sa cred ca exista. Refuz sa cred ca ar putea exista o viata atat de colorata,din punct de vedere al dragostei. Probabil ca va veni,odata,vremea sa fiu ametita de sentimentul presupus a fi 'al iubirii' . Probabil ca voi iubi,odata,voi crede ca viata inseamna numai creioane colorate,ce impart sentimente de fericire,de speranta,de optimism oamenilor. Probabil. Insa sunt constienta ca o fericire continua nu exista. De ce am ajuns sa fiu ferm convinsa de inexistenta anumitor sentimente,sau idei abstracte,cu toate ca stiu ca universul este infinit?! De ce...?!
M-am saturat de mine,de personalitatea mea,probabil singura pe care o cunosc destul de bine,insa nu indeajuns de bine,pt a fi temperata. M-am saturat de aceleasi obiceiuri in fiecare zi. M-am saturat de viata...si cat de dur suna. Nu mai vreau sa am incredere in ceva sau cineva anume,mai apoi sa ma aleg cu visele sfaramate de cumplita realitate. Nu mai vreau! In fiecare zi,ma simt ca un robot programat sa faca aceleasi actiuni zi de zi. Ma simt fara viata. Si ma gandesc ca prin sangele ce-mi curge prin vene,curge viata. O urma de zambet mi se iveste in coltul gurii,la ideea ca am viata in mine. Insa e un zambet prostesc. Tot ce fac,e prostesc. Prin ce se deosebeste normalul de prostesc?! Prin ideile fiecarei persoane din jurul lumii. Pt ca fiecare isi dirijeaza viata,chiar daca unele dorinte sunt irealizabile. Cel mai mult imi doresc sa simt viata,la adevarata ei putere. Sa simt ca traiesc,si nu ca pana acum ceva timp...as vrea sa simt ca se zbate un suflet,in mine,sa fac tot ce e mai bine pt el,de teama sa nu moara prea devreme.
Opacizarea sufletului...imi poate spune,cineva,ca nu e posibila?! Nu l-as crede...Poate doar daca ar fi cineva.
Deja incep sa aberez,si prefer sa ma opresc,decat sa continui,de teama sa nu stric postarea pe care oricum nu o citeste nimeni... E mai important sa faci ce vrei si cum vrei tu,decat sa fi dirijat de cei din jur,fara rost. Imi voi continua ideea in alta postare,caci nu mai vreau sa aberez acum. M-am saturat eu de mine si de modul in care judec lumea.

Continuarea,undeva in viitor...daca exista unul.

Stare de nestare

'Intr-o seara obisnuita,Alina se decide sa mai abereze pe blog. :)'

Asta e scurta descrierea a ceea ce s-a intamplat deja,caci deja m-am decis sa scriu ceva p-aici,dar nu stiu daca va iesi ceva indeajuns de bun,pt a posta. Incerc...

Paaai,azi am avut o zi in care toate ideile mele au fost comprimate in cateva vorbe. Mai exact,vorbe din alea spuse la nervi. Nervi,din cauza plictiselii,si monotoniei ce imi incetoseaza gandirea. Zilele trecute (inclusiv ziua de azi) au fost niste zile tare aiurea. Probabil din cauza tezelor,pt care recunosc ca nu am invatat,sau din cauza pierderii mele in timp si spatiu. Cu fiecare zi ce trece,ma simt fara viata,fara aer,fara iubire,fara prietenie...fara nimic ce m-ar putea face sa ma simt normal. Cand merg pe strada,nu ma bucur pt fiecare pas pe care-l fac(poate exagerez) ,ci ma grabesc sa ajung 'undeva'. Cand stau undeva,iar nu-i bine,pt ca ma plictisesc repede,si vreau sa plec. Daca plec,nu-i bine,daca stau,nu-i bine. : Cateodata nici eu nu ma mai inteleg. Insa,daca eu nu m-as intelege,atunci cine?! Simt ca trec zilele pe langa mine,si eu nu fac nimic,pt a-mi aduce aminte de ele,cu drag. Simt ca voi ajunge peste cativa ani,ma voi gandi in urma si voi ajunge la concluzia ca nu stiam sa traiesc. A trai inseamna,pt mine,momentan,a face ce-ti place cel mai mult. Tare mi-ar mai placea sa am prieteni care sa ma inteleaga. Cu toate ca,pt mine,orice prietenie are si parti rele. Deci niciodata nu voi putea avea un prieten(amic) ,fara sa ma gandesc ca urmeaza sa ne certam,cat de curand. Mi-ar placea sa gandesc altfel,sa gandesc asa cum credeam eu ca gandesc cei de 16 ani. Cand eram kinder,ii admiram,ii credeam 'mari'. Acum,ajung sa cred ca toata multimea de oameni de 16 ani,sau mai mult,care nu se plictisesc la fel de frecvent ca si mine, e doar o mare de persoane,de tineri. Pe care am ajuns sa o privesc,de pe mal,si imi e frica sa intru. As avea nevoie de altcineva,sa ma impinga de la spate. Si acel cineva nu mai vine...

Mi-ar placea sa pot intoarce la nesfarsit banda cu 'o zi' - ziua de azi. Sa ma trezesc,iar si iar,sa fac in fiecare zi altceva,si totusi,timpul sa stea in loc. Sa adorm cu gandul ca maine e azi,si o sa am timp sa fac tot ce vreau. O sa cunosc multe persoane,o sa-mi fac prieteni,o sa ajung unde vreau. Apoi,maine dimineata voi repeta totul - aceeasi introducere,si deznodamant,insa alta actiune. Ar fi altfel...asta,pana as ajunge sa stiu tot ce s-ar putea sti despre lume,si m-as plictisi,din nou. Atunci,nu m-ar mai putea salva nimic... M-ar putea cineva sau ceva face sa nu mai gandesc asa?!

Vreau...?!

Well,pentru ca presupun ca nu ma 'cunoasteti' bine,voi mai abera putin despre mine.

Imi place sa beau cafea sau ceai,dimineata,cand inca mai sunt somnoroasa...sa fotografiez si sa admir papadii,si natura,in general...sa admir apusul de soare...sa nu ma deranjeze nimeni cand sunt trista sau ganditoare...sa admir culorile din jurul meu (suna tare copilaresc)...sa ascult muzica ce-mi place,si sa ma imbrac cum vreau,chiar daca unii dintre cei din jur ma desconsidera din cauza asta...cred ca nu sunt singura.

Imi plac oitele,vacutele si brocutele testoase desenate sau de plus. Imi plac plimbarile in alte orase,sau sate,sau locuri necunoscute - neaparat,fara ploaie. Imi place ploaia,dar numai cand vreau sa stau in casa,si sa ma bucur ca nu am plecat sa ma plimb. Altfel,e urata. Cateodata ma gandesc ca viata mea e cea mai urata,insa nu as schimba-o,nici daca as putea. Imi place natura. Mai exact,copacii si iarba. Nu-mi plac atat de mult florile,in afara de papadii,pe care le admir pt ca apar mai peste tot. Sunt pure,inocente,dar totusi,dure,si rezistente.

Fructe...imi place pepenele rosu,cand mananc ca vaca :)) ,si ciresele. In rest,accept si alte fructe,dar nu le mananc cu la fel de multa placere si pofta. Legume...destul de multe legume,in afara de telina,pastarnac,si altele in genul asta. Imi place sa dorm. Mai ales atunci cand am o noapte plina de vise,si ma imaginez unde nu am ajuns vreodata. De obicei,mi se intampla sa visez ca merg pe o strada,si ma urmareste cineva,eu incerc sa alerg,dar nu pot,si cad intr-o groapa - apoi,ma trezesc. Visez plimbari mult dorite,in locuri nestiute. Visez ce-mi doresc cel mai mult. Mi-ar placea sa am mai multi prieteni,mi-ar placea sa am o gasca - a real one,nu doar imaginara. Gen 'kids next door' :)('Vise,copila,vise...')

Imi place sa am cu cine sa-mi impartasesc gandurile,dar niciodata nu le exprim pe toate. Pe de o parte,sunt inchisa in mine. Pe de alta parte,stiu ce si cat sa spun altora. Suntem oameni,atat cat imi este impartasit,atat dau si eu de la mine.

Vreau sa am o viata normala.Vreau sa gasesc un om cu capul pe umeri,vreau sa ma inteleg destul de bine cu el,si sa-mi vad copiii avand copii. Sa imbatranesc linistita. Lipsita de griji,ar fi imposibil,caci ce viata e,pana la urma,lipsita de griji?! Vreau sa invat sa gatesc :) ,si pot zice ca deja stiu cateva retete,insa trebuie sa fac si practica,nu numai sa invat 'teoria'. O sa invat...once.

Mi-e dor de mare,mi-e dor de munte. Mi-e dor de oameni deschisi la minte si la suflet. Mi-e dor de libertate emotionala. Vreau sa pot rade,si sa pot plange,cand vreau. Vreau sa fiu mai indrazneata,pt ca voi avea de pierdut,pe viitor,din cauza asta. Vreau...pana la urma,nu stiu sigur ce vreau,cu adevarat. Vreau tot ce am mentionat mai sus,insa ma resemnez si cu putinul pe care-l am.

Si totul incepe si se termina cu 'vreau...',dar cand voi avea??

Life...oh,life! :)

Hey! :)

Nu am avut o zi prea buna,dar vreau sa-mi astern cateva ganduri pe-aici. Chiar a fost o zi plictisitoare,obisnuita, deci nu stiu de ce am chef sa scriu... uatevar!

De cateva zile,am stari diferite,care se rezuma la 'vreau sa plec!' si-atat. Da,vreau sa plec,aproape oriunde. Vreau la mare,sau la munte,sau la casuta aia de la tara, unde traiau stramosii mei,once...sau oriunde,in Romania,ca nu am pasaport :D. Vreau sa ajung in locuri in care nu am mai fost,in luna mai. De ce luna mai?! E simplu - pt ca vreau sa plec!Si-atat!E tare urat sa ai dor de duca si sa nu ai cu cine... Dar imi voi lasa,momentan,durerile deoparte. Caci nu vreau sa aberez despre neplacerile mele,atata vreme cat voi (care sunteti 'voi',nu stiu...probabil 'cititorii acestui blog',daca exista) inca imi cititi postarile.

De cate ori vad copaci cu frunze verzi,fresh,sau cerul cu toata gama de nori pe el,si printre ei,un soare inocent,dar care isi cunoaste bine puterile,ajung sa ma gandesc la viata. La placerile vietii,la durerile vietii,la amintirile vietii - la viata,in adevaratul sens al ei,pe care nimeni nu-l cunoaste,pe deplin. E cea mai complexa 'proprietate' a fiecaruia dintre noi; modul in care alegem sa traim - ce spunem,ce facem,ce hotaram,si cum...sunt hotarate de noi,pana la ultimul detaliu. Viata nu ar putea fi schimbata,dar ar putea fi imbunatatita. In acelasi timp,ar putea fi inrautatita. Si totul se rezuma la deciziile noastre,la mintile,la dorintele noastre. Este cel mai dificil joc de puzzle,dar,totusi,atat de simplu... Acum cativa ani,cand eram mai mica,gandeam ca viata este ca un fulg de nea - pleaca din cer,calatoreste pana spre pamant,apoi moare,in mana unui copil,pe o masina,sau pe asfaltul rece si umed - sfarseste tragic . De-asta suntem oameni,sa suferim,dar sa avem si bucurii. Caci de nu ar exista si durere,ce ar fi viata?!... In aceleasi momente in care mi-am imaginat viata ca un fulg,ma gandeam si la alta versiune,mai putin inocenta. Viata ar putea fi asemuita cu o tigara aprinsa. Unele ard mai frumos,incet,altele mai urat si repede,dar depinde de noi cum arde fiecare. Din toata 'povestea' asta,vreau sa subliniez ca viata fiecaruia e dirijata de el,si din punctul meu de vedere,e cea mai mare libertate posibila (pe langa libertatea de gandire).

Later edit: Face cineva schimb de vieti? :>